Pentru câteva luni anul trecut am avut o aplicație care îmi înregistra felul în care îmi folosesc telefonul. Nu doar că îmi spunea numărul (înfricoșător de cele mai multe ori) de ore pe care-l petrec în fața ecranului, număra și de câte ori ridic telefonul fără să ajung să-l folosesc, în acele momente de “dă-mi ceva, orice.” Momente în care sper ca ceva, orice de pe ecranul luminos să-mi dea un motiv să mă distrag de la ce încerc fără succes să fac în acel moment - scris, teme, filme. 

De cele mai multe ori, ecranul se holbează gol la mine și mă întorc, mai confuză, la deja noua mea realitate. Am ținut aplicația doar câteva luni pentru că mi s-a părut mai ușor să trăiesc fără adevărurile scrise în codul ei decât să-mi dezvăț atenția de la zburdat prin ce-a fost și ce-ar putea să se întâmple. 

Recent, mi-am dat seama că nu (doar) telefonul e problema, când un prieten m-a întrebat dacă sunt vreodată cu totul aici. Ce am de făcut azi, ce puteam să fac mai bine ieri, o conversație pe care am lăsat-o neterminată -  sunt o grămadă de cârlige de care se agață atenția mea. Așa ajung ca în conversațiile cu ceilalți, cât mă uit la un film, în orele online de la școală, în timp ce încerc să scriu newsletter-ul ăsta gândurile mele să nu fie mai niciodată toate aici. 

Mai jos am adunat niște inspirație despre cum găsești răbdarea să lași lumea să se întâmple și curiozitatea să o urmărești cum se desfășoară. Sper să-ți țină atenția într-un singur loc, măcar pentru următoarele minute.

Pe Lavinia Cioacă eram obișnuită s-o văd coordonând oameni din rolul ei de co-director al festivalului Ideo Ideis așa că m-a surprins s-o recunosc într-o seară cu aparatul după gât, fotografiind un spectacol la care eram spectator într-un teatru din București. Când am întrebat-o despre asta mi-a zis cu o sclipire nouă în ochi că a (re)descoperit recent fotografia și că-i place rolul ăsta de ninja care se strecoară printre momente și le surprinde fără să le modifice. Mi se pare evidentă prezența asta în fotografiile ei - chiar și în festival, unde s-a întors ca fotograf - așa că am vrut să știu ce-a învățat-o fotografia în ultimii ani despre a fi cu totul în aici și acum.

..

.

Când m-am apucat de fotografie ieșeam dintr-o lungă depresie care a început la 15 ani. Așa că pentru mine era foarte important să pot fi prezentă. Iar fotografia mi-a oferit fix asta. 

Pentru mine e o formă de mindfulness. Fotografia te obligă prin natura ei să fii prezent. Pur și simplu nu ai scăpare. Dacă vrei să poți declanșa în momente relevante, să prinzi ceva amuzant, nonsensual, vreo suprapunere grafică ori o emoție - practic orice ai vrea să prinzi - trebuie întâi să te uiți cu atenție și să înțelegi ce se întâmplă, pentru a putea anticipa. Și e un proces absolut minunat. E foarte solicitant în cel mai bun fel cu putință. Fotografia te ține prizonier în prezent.

Vă las niște  fotografii funny pentru care am stat și-am așteptat momentul. Sunt toate de la un festival. Și le indic p-astea apropo de prezență pentru că la un festival e cu atât mai greu pentru un fotograf să stea să aștepte. Sunt mulți stimuli peste tot și FOMO. 

.

..

Prima oară când am văzut-o pe Judith State la festivalul Ideo Ideis - unde e mentor de câțiva ani - am avut senzația că levitează. O fi fost și pantalonii ei din in alb de vină, dar părea într-o acceptare aproape extraterestră cu lumea din jur. Am vrut să știu cum face să rămână conectată la aici și acum. M-a liniștit să aflu că și ei îi mai fuge mintea către scenarii din viitor uneori și m-a ajutat să înțeleg puterea lui nu de a-ți crea un prezent din care să nu vrei să mai fugi.

..

..

ACUM e o alegere continuă

Încercarea de a rămâne cât mai mult conectată la momentul prezent este o constantă în viața mea. Nu-mi iese de fiecare dată, evident, iar asta este absolut normal - „încă nu calc apa”, cum zice bunica. Îmi fuge mintea de foarte multe ori, nu atât de mult la trecut cât la viitor, îmi imaginez tot felul de posibile scenarii ale diferitelor situații în care mă găsesc, ori port dialoguri (uneori cu voce tare) cu diferite persoane sau chiar cu mine însămi. Dar chiar și în situațiile astea sunt într-un fel prezentă, că nu mă pierd complet în aceste scenarii și am un gând prin care conștientizez că „iar vorbesc de una singură”.

Cred că una dintre cele mai importante ancore în prezent o reprezintă faptul că aleg să fac ceea ce vreau să fac. Spun „nu” de foarte multe ori. Când lucrez, oricât de greu mi-ar fi, e esențial să îmi placă. Și știm deja că, atunci când ceva îți face plăcere, te ține acolo. Nu am nevoie să evadez, nu vreau să pierd ce (mi) se întâmplă, îmi doresc să simt și să trăiesc totul acelui moment. Același lucru este valabil și în relațiile cu oamenii, cu cei cu care aleg să-mi petrec timpul, atât pe plan profesional, cât și personal. Sau, mai ales cel personal.

..

..

creșterea începe cu disconfort

O altă constantă de care mă bucur tare în viață este că mi-am păstrat mereu dorința de a învăța, curiozitatea și nevoia de a o apuca pe drumuri diferite. Am încercat mereu să mă pun în situații noi care să mă îndepărteze de ce simt că știu să fac, tocmai pentru a mă pune în acel disconfort specific unei noi posibilități, al terenului necunoscut.

La modul concret, încerc să rămân în contact cât mai mult cu oameni care mă inspiră, la care mă uit în sus. Oameni care doar vorbind mă pun în disconfort și în poziția de a-mi chestiona părerile și convingerile. Citesc, chiar dacă nu pe cât de mult mi-aș dori. Asta deschide întotdeauna lumi gata de explorat și uși către noi întrebări. Merg la ateliere și cursuri ori de câte ori am ocazia, mai ales când predă cineva pe care îl admir. Mă uit la filme. (Mă) compar. (Mă) judec.

Mi-e teamă de autosuficiență, asta pentru că simt probabil în mine o Judith capabilă să se bată pe umăr. Este unul dintre lucrurile pe care aș vrea să reușesc să le evit. Altfel nu există creștere. 

La început de an ne-am promis că 2022 va fi un an în căștile și-n fața ta, adică o să lansăm un podcast video în care adolescenții și artiștii din comunitatea Ideo își vor da întâlnire în conversații cu inspirație bidirecțională. Suntem foarte aproape să ne ținem de promisiune și l-am convins pe Alex Ion - fondator Ideo Ideis, viitoare gazdă de podcast - să dea un pic din casă despre proiectul ăsta, ca să ai timp să te entuziasmezi până la primul episod.

.:

Ne dorim să ducem mai departe construcția unui pod între generații, într-un format complet nou de podcast care pune în centru interacțiuni autentice în formule mai degrabă contraintuitive. Adică vom avea invitați pe care nu te-ai aștepta să îi vezi împreună și vom pleca împreună în călătorii nostalgice pe care le vom confrunta cu aerul prezentului.

Podcastul e de fapt continuarea naturală a încercării Ideo Ideis de a conecta cât mai mulți adolescenți cu ei înșiși sub umbrela „Exprimă ce ești”. Iar la nivel personal, mă entuziasmează pentru că reprezintă un palier de expresie profesională care mă interesează din ce în ce mai mult dar și pentru că îmi va da ocazia să descopăr povești noi alături de prieteni vechi.

.:

Ca întotdeauna, îți mulțumesc sincer c-ai ajuns până aici. Sper că a fost ușor să stai în prezentul acestui newsletter. Dacă îți dorești asta și pentru prietenii tăi, spune-le despre POV:ești sau, și mai bine, dă-le un forward! Mie poți să-mi scrii la carina@ideoideis.ro.

^-^

Ți-a plăcut? Dă un forward prietenilor tăi.

*-*

Ai primit e-mailul de la un prieten? Înscrie-te aici pentru următoarele.