dragă eu,
Oare așa se simt scriitorii când se pun la masa lor de scris? Așa, cu toate cuvintele la ei și totuși niciunul care să spargă tăcerea unei foi albe? Oare și ei vor s-o ia la fugă într-un loc lipsit cu totul de albul care-ți înghite gândurile?
Să-mi pun dorințele pe hârtie ar trebui să fie mai simplu, nu? În sfârșit am timp să mă întreb ce-mi doresc în loc de ce trebuie să fac, să mă întorc la planurile alea multe pe care le-am tot amânat sau care pur și simplu mi-au alunecat din vizor. Îmi bag amândouă mâinile în plasa cu nevoi, să văd ce dorință scot la suprafață. Doar că mâinile mi se întorc goale, înfrânte. Unde-mi sunt dorințele, le-o fi înghițit și pe ele albul?
M-am speriat de tăcerea dinăuntrul meu și m-am gândit c-ar fi mai bine să mototolesc scrisoarea asta și s-o trimit cu o aruncare sigură către coșul de gunoi. Doar că s-a întâmplat ceva. Plasa mea cu nevoi a devenit dintr-o dată mai grea, semn c-a apărut ceva acolo. Îmi întind mâinile și apuc forma asta nouă care îmi încape perfect în palme, parc-ar fi făcută pentru mine.
Mai multă răbdare cu mine. Bună asta, cineva să le-o spună și profilor mei. Când ceilalți pun mai tot timpul presiune pe mine - fă asta și fă-o acum - îmi e greu să nu răspund și eu la fel. Vreau să le fac pe toate și de fapt ajung să nu fac nimic și după mă întristez că nu am ajuns la nivelul așteptărilor mele. Uite, exact ce ziceam, parcă-mi citește cineva gândurile. Bine, să zicem că-mi propun ceva - de unde știu că asta chiar e ce am nevoie? La urma urmei nu sunt chiar cea mai…
Mai multă încredere în mine. Stai așa, cum ai știut ce urma să spun? Asta cu încrederea sună bine doar că nu știu niciodată de unde să încep. Libertatea, libertatea de a fi eu. Libertatea de a mă îmbrăca așa cum simt, de a spune ce simt, de a face ce simt, de fi ce simt, fără să mă mai afecteze ceilalți, părerea lor, sau, cel puțin gândurile pe care mi le fac eu în legătură cu ce pot să creadă alții despre mine. Nevoi, nevoi, dar hai să fim realiști. Să nu mă mai gândesc deloc la ce spun alții cu totul nu știu cât mi-ar fi de ușor. Aș putea totuși să încep să mă ghidez după cei care sunt importanți pentru mine, nu după toată lista de followeri.
Un nou început în relația cu familia mea. Presupun că aș putea începe cu ei. Sau măcar cu gândul că familia mea nu începe și se încheie cu numele meu de familie. Că e despre apropiere și siguranță. Să petrec cât mai multe momente frumoase cu cei dragi, în care să nu mă supăr și încordez din cine știe ce lucruri pe care de fapt nu le pot schimba. Cum ar fi să înceapă chiar să-mi placă vizitele pe la rude?
Să am în jur oameni cu adevărat valoroși. Doze de energie aflate în oameni prețioși. Cu aceștia vreau să-mi petrec zilele. Fie și câte 5 minute de fiecare. Nu contează. Sună bine, dar uneori mă depășesc interacțiunile cu ceilalți. Parcă vreau să mă strâng în mine până nu mă mai găsește nimeni. Oare e ceva în neregulă cu mine?
Momente de liniște și momente de prezență, cu mine însămi. Înseamnă c-ar trebui să renunț la ceva. Altfel cum fac loc pentru momentele astea? Dar niște liniște sună bine, ce-i drept. Mai mult timp departe de telefon și în timpul ăla să citesc cât mai mult, să mă pot dezvolta în direcțiile pe care mi le doresc. Ups, m-ai prins. Poate n-ar strica să-mi fac o listă de lectură de vacanță. Un roman de dragoste. Haha, am râs.
O pauză. Am prins ideea.
...
..
.
Mai multă pace interioară. Uneori o pauză îți arată câtă gălăgie e înăuntrul tău de fapt. Câte păreri și așteptări. Încredere că lucrurile se vor așeza până la urmă exact așa cum trebuie. De fapt, nici nu prea-mi place faza asta cu „trebuie”. Că ar fi bine să mă bucur și de călătoria până la destinație. Deja sună mai bine.
Timp să greșesc. Se poate fără să-mi fie frică? Dar rușine? Să râd. Atunci când am de ales între a izbucni în plâns, a-mi reproșa că nu am procedat așa cum trebuie, că mai mult m-am făcut de râs și a alege să râd de comicul situației, să aleg a doua variantă. Mi-aduc aminte de un timp când parcă era mai simplu.
Să mă las să-mi fie dor de copilul din mine. Să-mi dăruiesc timp să îl iubesc și pe el la fel cum mă iubesc și pe mine mare. Poate că de fapt scrisoarea asta-i un început bun. Îmi amintește cum îngrămădeam toate dorințele, mici și mari, acum mulți ani într-o scrisoare de Crăciun. Când foaia albă nu mai era ca o gaură albă a tăcerii, ci un univers viu de posibilități care se rotea în jurul nevoilor mele.
Un saxofon. Relaxare. Motive să scriu poezii nedepresive. Să spun ce gândesc. Persoana aia (știi tu) să fie alături de mine. Să-mi aduc aminte de mine din anul trecut. Cărți. Să nu las frica și rușinea să mă ghideze. Cafea savurată dimineața în oraș.
Un somn de 24 de ore.
Cu drag,
tot eu
doar că ceva mai aproape de mine
