E greu să nu te-aștepți. Am acceptat adevărul ăsta și-abia după m-am întrebat cum e cu așteptările. Împreună cu psiholoagele Silvia și Theodora, am mutat atenția pe cum reacționăm atunci când așteptările nu ne sunt îndeplinite din prima. În ediția de astăzi îți spun ce-am înțeles despre felurile în care ne așteptăm de la adolescenții care au împărțit cu noi poveștile lor: pe cine dăm vina, de ce ne vine mai ușor să ne ascundem decât să încercăm din nou și cum ne eliberăm de presiunea pe care o punem singuri pe noi uneori. 

Dacă ăsta e primul newsletter POV:ești pe care-l primești, bun-venit! Eu sunt Carina și sunt cea alături de care vei sta la povești despre cum vezi lumea în lunile următoare. Dacă n-ai apucat să răspunzi la întrebările de luna asta, îți promit că vei avea ocazia să o faci pentru tema din februarie. Dacă ai o poveste pe care vrei să mi-o împărtășești până atunci, poți să-mi scrii ce-ți trece prin gânduri la carina@ideoideis.ro.

Am scris rândurile de mai jos ascultând Leon Bridges, prima mea descoperire muzicală a anului. În locul tău, aș începe să citesc cu melodia asta cu Khruangbin, dată încet pe fundal.

de ce

mi s-a întâmplat?

Avem nevoie de un instrument mental prin care să ne orientăm atunci când așteptările nu ne sunt îndeplinite. Un fel de busolă care să ne ajute să vedem cum să mergem mai departe mai pregătiți. Pentru fiecare dintre noi, răspunsul pe care-l dăm la întrebarea de ce? e motivat fie de ceva ce am făcut eu - bine sau prost, în funcție de situație - sau de ceva care mi s-a întâmplat mie, ca rezultat al unor factori exteriori.

Felul în care alegem să atribuim cauzalitatea experiențelor noastre dictează mult din presiunea și responsabilitatea pe care le simțim, adică influențează foarte mult așteptările pe care ni le creăm. Să cred că pot controla rezultatul doar cu acțiunile mele înseamnă să ignor contextul mai larg, dar și să pun totul pe seama unor factori externi ar însemna, la fel, să nu-mi recunosc puterea de a influența situația.

.:

de ce?

Mi s-a părut interesant să aud de la Silvia despre cum se leagă felul în care ne raportăm la ideea de noroc cu lucrurile la care ne așteptăm.

.. .. ..

(Îmi spun) că ce e al meu e pus deoparte și mereu adaug propoziția străbunicii mele „Norocul ți-l mai faci și cu mâna ta maică așa că pune mâna și muncește până ajungi unde vrei.” Îmi lipsește mult, a fost cumva motorașul meu.

Prin tot felul de ziceri, istorii personale sau superstiții, interacționăm diferit cu ideea de noroc. Putem să vedem norocul ca ceva dezirabil, un fel de putere secretă care e de partea noastră și ne dă încrederea să ne așteptăm la oportunități cu deschidere, cu o gândire optimistă. Dar norocul poate să nu țină cu noi, și-atunci devine un ghimpe într-un proces deja complicat, un dezavantaj care ne descurajează și ne dă confirmări false că nu suntem în stare. 

Norocul e unul dintre felurile în care ne explicăm ceea ce trăim, simplificând situațiile în loc să ne întrebăm de ce?

.:

cum să te uiți altfel

Dacă ceva nu se întâmplă din prima cum te aștepți, înainte să te întrebi de ce, consumă reacția emoțională. Nu o confunda cu o explicație rațională a capabilităților tale. S-ar putea să-ți apară pe conștiință cuvinte grele, care nu te definesc dar pe care ți le-ai putea aplica în frustrarea de moment: 

.. .. ..

defectă, înfrântă, șocată, ștearsă, nefolositoare, bun de nimic, rușinat, severă, extenuată

După ce ai luat un pic de distanță de frustrarea sau dezamăgirea de moment, îndreaptă-te către explicația experienței tale.

Cât din rezultat a fost determinat, de fapt, de ceva ce ai făcut tu? Cu ce alte elemente exterioare neprevăzute ai interacționat? Cât control ai și cât control îți dorești asupra situației?

când ne vine

să ne-ascundem

Una dintre întrebările chestionarului cerea să descrii felul în care ai reacționa dacă cineva apropiat ți-ar impune niște limitări, îți spune că asta e și că ar trebui să te resemnezi cu rezultatul. Mai exact, chestionarul te întreba dacă exprimi pe moment ceea ce simți cu adevărat față de replica cu resemnarea? Cei mai mulți dintre adolescenți au avut curajul să-și recunoască lipsa de exprimare a emoțiilor, dar și să precizeze că știu că nu e „cea mai bună soluție”:

.. . ..

Cel mai probabil nu, deși nu ar trebui să fie așa.

.:

de ce?

Răspunsurile lor descriu o atitudine precaută, care preferă să se protejeze în momentele de vulnerabilitate decât să primească răspunsuri nedorite. Rezultatul e o ambivalență în care vocea altora intră în discursul interior și produce așteptări și explicații ale reacțiilor care să confirme aceste așteptări. 

Cum diferă răspunsul meu emoțional de răspunsul pe care-l consider „corect” în interacțiunile cu ceilalți? Cum îmi explic reacțiile? Cum îmi ofer empatie pentru ele?

.:

cum să te uiți altfel

Recunoaște care dintre reacțiile tale sunt sincere și care sunt dictate de o imagine rigidă a ceea ce e așteptat din partea ta. Poți începe prin a observa cu câtă deschidere accepți vulnerabilitatea - fie a ta, fie a celor din jur. Disconfortul în fața vulnerabilității poate să însemne un disconfort mai larg, la ceea ce e imprevizibil. 

Împărtășește cu oamenii din viața ta motivele autentice pentru care faci anumite lucruri, pentru ca ei să le poată înțelege valoarea în viața ta și să-ți împărtășească din entuziasm. Vorbește cu ei și atunci când simți că reacțiile lor îți invalidează experiența sau că nu se potrivesc felului în care trăiești tu situația. Dar acceptă și reacțiile lor inițiale, doar nu vrei să te izolezi într-o bulă sterilă de feedback agreabil, nu?

.. . ..

Mă simt de parcă persoana nu mă ascultă, de parcă nu vede în mine adevăratul potențial, de parcă mă nedreptățește, de parcă nu crede în mine. Pe scurt, nu mă regasesc pe mine în cuvintele pe care le aud.

nimeni nu știe

cât poate

Atunci când mesajele din exterior primite ca feedback la încercările tale îți amplifică niște frici, un răspuns natural de apărare e un fel de autovalidare strânsă în jurul propriei identități ca un scut. Doar eu știu cât pot aduce confort în fața remarcilor care descurajează, dar te și izolează de la a-ți împărți experiențele cu ceilalți. Plus că nu e adevărat totdeauna. De cele mai multe ori nu știm cât și ce putem, nimeni nu știe. Nu despre toate aspectele vieților noastre.

Există chiar posibilitatea să avem convingeri limitative despre cât și ce putem. În realitate, sunt mari șanse să putem mai mult decât ne dăm voie să credem despre noi la un moment dat. Ce e aproape sigur e că lucrurile te vor surprinde, într-un fel sau altul. Că ceva nou va apărea tot timpul în proces - de la oameni și situații noi, până la reacții pe care va trebui să ți le înțelegi. 

.:

de ce?

Noi am asociat răspunsul cu o nevoie de apărare, de conținere a remarcilor primite din afară care altfel ar putea să descurajeze. Dar un astfel de confort emoțional vine uneori cu prețul izolării propriilor experiențe de ceilalți, din frica de a fi judecați. Să te deschizi adevărului că orice experiență e o șansă de învățare e poate unul dintre cele mai curajoase lucruri pe care putem să-l facem. 

.:

cum să te uiți altfel

E, de fapt, despre cum să nu cauți ceva anume atunci când te uiți la lume, ci să te deschizi să observi procesul real prin care lucrurile se întâmplă. Să fii în mijlocul procesului ăstuia. Majoritatea experiențelor - că e un nou hobby, o conversație, sau un examen - au o etapă de învățare în spate, pe care suntem datori s-o onorăm. Și să acceptăm că nu e un egal între lucrurile pe care le facem (cu notele pe care le luăm pentru ele la pachet) și cine suntem.

Ce-mi place să fac, muzica pe care o ascult, felul în care îmi salut prietenii, conversațiile pe care le am, în ce-mi investesc timpul, relațiile pe care mi le aleg, reacțiile la lumea din jurul meu. 

Toate lucrurile astea contribuie la cine suntem și niciun așa-zis eșec în vreuna dintre categoriile astea nu neagă valoarea sau sensul nostru. Ci doar ne aduce un pic mai aproape de complexitatea noastră, pe care n-o s-o putem limita niciodată la propriile așteptări.

Sper că până ai ajuns aici ți-au apărut tot felul de întrebări despre felul în care te aștepți la anumite rezultate - de la tine sau cei din jur. Poate chiar ți-ai luat notițe sau ai deschis din resursele extra marcate cu :: . Dacă îți dorești asta și pentru prietenii tăi, spune-le despre POV:ești sau, și mai bine, dă-le un forward!

Le mulțumesc încă o dată adolescenților care au răspuns la întrebările mele despre așteptări. Am citit toate răspunsurile împreună cu psiholoagele Silvia și Teodora, iar interpretarea de mai sus e validată de experiența lor profesională și empatia lor personală.

^-^

Ți-a plăcut? Dă un forward prietenilor tăi.

*-*

Ai primit e-mailul de la un prieten? Înscrie-te aici pentru următoarele.